Cei mai puri si mai iubitori sintem in copilarie, atunci stim cu adevarat sa ne bucuram, totul este neexplorat  si sintem deschisi spre noi descoperiri. Atunci tot ce ne inconjoara ne umple cu fericire, miina fina a mamei, zimbetul tatalui sau a fratilor mai mari, chiar si dulciurile…insa de ce cu trecrea timpului uitam sa daruim dragoste celor din jur si uitam sa o primim? De ce sintem asa egoisti si tindem spre a agonisi lucruri materiale? De ce avem idealuri desarte, iar pentru a le atinge sintem gata sa ne intoarcem cu spatele sau sa trecem peste frati, surori, chiar si parinti? De ce ne gindim numai la noi si nu ne mai pasa de cei apropiati? De ce avem sufletele asa murdare, incit sintem in stare sa inselam si sa tradam? Inteleg ca iarna ne incalzeste soba sau caloriferul, dar nu ne incalzeste asa cum o face dragostea celor  ce ne inconjoara, doar ea ne mingiie sufletul si ne da puteri pentru a face fata rutinei care ne mirsaveste, ne inneaca in mizerie.